Arhive pe autori: Ozana

Primul meu zbor-un vis devenit reallitate.

Standard

Azi am avut primul zbor. M-am trezit la ora 3, pe cand luna de abia se facea comoda, m-am pregatit o ora, parul coc si camasa calcata la dunga. La 4 a venit Wizz bus-ul sa ma ia de acasa, la 5 trebuia sa imi fac check-in’ul la birou, iar la 6 aveam decolarea.

Aeroportul m-a intampinat in prima mea zi ca stewardesa, cu un soare rosu, mormaind printre avioanele aliniate pe pista. Pana si pentru el era mult prea devreme. Mai apoi a urmat defilarea.  Sa treci imbracata in uniforma, alaturi de crew si de piloti, printr-un aeroport e cu adevarat o senzatie pentru care merita sa tragi de tine cele 5 saptamani de cursuri. Imi amintesc cum ma uitam eu dupa echipajele de zbor si cat de tare le admiram. Acum eram unul dintre ei. Parca eram ceasul desteptator al pasagerilor care isi asteptau legaturile, dar de data aceasta un ceas cu care iti face placere sa te trezesti.

Am intalnit multi oameni faini, un crew dornic sa imi ofere din experienta lor si pasageri ce au iesit din avion multumindu-ne. Poate peste ani aceste lucruri vor parea normale, dar astazi, ele si-au pus amprenta pe mine si pe noua mea viata. La decolare si aterizare am stat in cockpit, stii, acolo unde sunt muuulte butoane si 2 piloti. Sa vezi botul avionului cum intra in nori, in locul unde lumea pare sa se termine, e ca si cand ai fi in paradis, doar ca esti inca viu. M-am simtit un Dumnezeu mai mic, calcand parca pe norii ce ii lasam in urma si imi era imposibil sa imi sterg zambetul tamp de pe fata.

Am zburat pana in Bruxelles. Nu am mers pana acolo sa vizitez, ci doar sa simt ca e inca o data dimineata, in aceeasi zi, dar intr-un alt loc. Dupa ce toti pasagerii au parasit avionul, am luat o gura de aer de pe modestul aeroport, apoi ne-am intors la treaba, caci in numai 6 minute urma sa incepem din nou imbarcarea pentru o noua cursa.

Ajunsa inapoi la Otopeni, le-am multumit colegilor pentru o minunata prima experienta ca si cabin crew, apoi m-am intors acasa, unde, mi-am luat o clipa sa cinstesc un pahar de vin, cu si pentru mine. Pentru ca astazi, dragii mei, astazi, un vis a devenit realitate.

 

 

Ps: De acum inainte, cand te uiti pe cer si vezi avioane roz, aminteste-ti ca orice este posibil, trebuie doar sa iti doresti indeajuns de tare.

Informaţie bombă

Standard

Deții o informație-bombă despre un cunoscut politician. Înainte de publicarea acesteia, primești un telefon prin care ți se propune să vinzi informația pentru 10.000 de dolari. Povestește ce se întâmplă mai departe.Imagine

–      Da domnule, batem palma. Vă aştept în 20 de minute lângă florăria de la Universitate. Vă voi spune toate detaliile despre Domnul Marinescu când ne întâlnim.

Pun telefonul înapoi în furcă şi mă întind pe pat. Mă întorc de pe o parte pe alta. Perna nu îmi stă comod sub cap, iar pătura este răsfirată. Zoro, câinele meu lup, începe să latre şi să tragă cu dinţii de mâneca mea. Altădată făcea asta când avea chef de joacă, acum însă, când mă ridic în fund, îl văd şezând în faţa mea pe covor, fără să dea din coadă, cu ochii mici şi încruntaţi, trântindu-şi laba grea pe piciorul meu în semn de protest.

– Ce ? Vorbim aici despre 10.000 de dolari ! , încerc a mă scuza.

Mă ridic şi mă îndrept spre uşa de la intrare. Târâitul papucilor de casă este singurul zgomot din încăpere. Mă încalţ degrabă, smulg cheile din suportul de pe uşă şi alerg către staţia de metrou.  Nu mai am timp să îmi cumpăr bilet, aşa că merg două staţii ţiându-mă de bara de sprijin de lângă uşă, ca în cazul în care vine controlul să pot să ies repede.

Când ajung la florărie, zăresc un om înalt, la vreo 30 de ani, îmbrăcat într-o pereche de pantaloni maro şi cu geaca de piele închisă până sus, al cărui braţ stâng susţinea un ghiozdan de şcoală ce nu se potrivea deloc cu tinuta lui. În pofida vârstei, la marginea ochilor săi negri s-au strâns câteva riduri ca şi când acesta şi-a petrecut jumătate din viaţă râzând copios.

–      Tu trebuie să fii Irina ! Deschide el conversaţia pe un ton calm, cu un zâmbet ce-i accentua ridirile şi cu o atitudine ca şi când urma să îmi dea o gumă de mestecat, nu 10.000 de dolari.

–      Dd..ddaa.. Bâlbâii eu în semn de răspuns.

–      Îmi pare bine să te cunosc. Aceştia sunt banii tăi. Îi poţi număra dacă vrei, însă nu te-aş sfătui să faci asta aici, va părea suspect. Eventual putem să ne oprim la o cafea într-un loc mai retras,  unde să-mi spui tot ce ştii.

Vorbea ca şi când ceea ce făcea era la ordinea zilei. Fără modificări ale intonaţiei şi gesticulând uşor cu mâinile. Îmi întinde ghiozdanul şi astfel i se ridică geaca, lăsând să se vadă un pistol înfipt în pantaloni. Iau ghiozdanul, mă aşez ciuci şi-l deschid lent , uitându-mă când la el, când la fermoar. Îşi depărtează picioarele şi, încrucişându-şi braţele la piept, trage o gură mare de aer şi ridică doi cm din bărbie în semn de întrebare. Îmi mut privirea de la el la ghiozdan, apoi, ridicându-mă, îl sprijin pe un genunchi şi îl închid la loc. Îi spun tot ceea ce vrea să afle despre Domnul Marinescu, apoi ne despărţim. El coboară în gura de metrou, în timp ce eu mă urc în primul taxi care îmi iasă în cale.

Când ajung acasă, zăvorăsc uşa şi mă lipesc cu spatele de ea. E rece şi bine. Îndoindu-mi genunchii, mă scurg uşor către podea şi îmi sprijin tâmpla în podul pamelor. Zoro se preface că nu mă aude şi se îndreaptă către vasulu lui cu apă, lingând ultimele picături şi înghiţind zgomotos. Dau drumul la apa caldă în vană şi mă aşez pe pat. Acum nu mă mai deranjează nici perna, nici pătura. Până şi Zoro îmi dă pace. Mă fac comodă şi adorm în mai puţin de cinci minute.

Dimineaţă, când m-am trezit, casa era întoarsă cu susu-n jos. Paharele de pe masă acum zăceau sparte pe podea, paginile cărţii pe care o citeam erau rupte şi împrăştiate în pat, la capul meu găsesc un papuc de casă ros, iar când dau să mă ridic, calc în pâmântul de flori răsturnat. Colac peste pupăză, începe să sune şi telefonul. Mă îndrept buimacă spre el,împiedicăndu-mă de o pereche de pantaloni.  Ridic receptorul, împing cu mâna toate hîrtiile ce zăceau acolo, îmi pun capul pe masă şi spun :

-Alo ?!? Da ?!  Cine-i ?

– Bună ziua, Marinescu sunt !

Înainte să spun ceva, deschid mai bine ochii şi văd prin uşa întredeschisă de la baie ghiozdanul cu bani plutind în apa pe care am uitat să o opresc aseară şi pe marele Zoro, alături, cum sfâşia cu dinţii un prosop.

-Am sunat să vă mulţumesc că mi-aţi păstrat secretul. Soţia mea cu siguranţă va aprecia. Sunt sigur că nu aţi accepta bani drept mulţumire, de altfel, dacă aţi fi fost interesată de aceste lucruri materiale, cu siguranţă mi-aţi fi vândut secretul adversarului meu politic. Mă bucur să văd că mai există astfel de persoane.

– Da..da ! , dar nu apuc să mai spun nimic, căci Zoro trage de cablul telefonului, smulgându-mi-l din mână, iar apoi îl azvârle pe podea, întrerupând apelul.

-Câine prost !

Liceu…

Standard

-Mai ştii?
-Ce?
-Era nu de mult, pe când eram doar nişte boboci naivi, proaspeţi intraţi în viaţa de liceu..
-Da..Ce proşti eram pe-atunci.  Urmăream cu privirea fiecare domnişoară ce trecea pe lângă noi, care avea haine mai sclipicioase decât eram obişnuiţi.
– Pe când pantofii cu toc ni se păreau un etalon al eleganţei, uneori chiar a maturităţii.
– Le invidiam pe toate…şi asta pentru simplu fapt că, undeva în adâncul meu, le admiram şi tânjeam să fiu ca ele.
– Cei mari aveau lumea lor…cum vedeam în filmele americane, ei conduceau şi lumea noastră, a bobocilor.
– Maşini scumpe, petreceri cu alcool, tocuri, bani.. un stil de viaţă superficial..şi totuşi..cum îi mai priveam pe-atunci…
– Acum e rândul nostru. Noi suntem cei mai mari, unii dintre noi au masini, alţii se îmbracă cu haine scumpe, nu-i petrecere fără noi, avem grupul nostru „popular” pe care cel mai probabil, cei mici îl invidiază..dar odată ajunşi aici, nu mai pare a fi o senzaţie atât de grozavă.
– Poate ne-am maturizat.
– Asta cu siguranţă. E cert că nu mai suntem mucoşii de altădată care râdeau cănd vedeau un absorbant. Era inevitabil. Am cunoscut oameni noi, am trecut prin atâtea şi atâtea:  suferinţe, stres, momente de fericire, unii chiar şi prin experienţa primei iubiri.
– Poate că acum ne-am definit în mare parte personalitatea… Ne va fi dor..Atât de dor.
-Da, suntem nişte fraieri.  Cănd eram boboci eram prea ocupaţi cu dramele adolescentine şi cu tânjitul după viaţa de clasa a XII-a. Acum, cănd am ajuns în vărf, în loc să ne bucurăm  de tot ce avem şi să savurăm la intensitate maximă fiecare moment, tănjim după viaţa de student. Să plecăm de aici e tot ce ne dorim…Probabil din cauza stresului…Cu toţii vrem să ne vedem intraţi şi să ştim că putem răsufla liniştiţi.
– Păcat… anul acesta are atâtea părţi bune, dar se pare că noi avem ochi doar pentru altceva.
– Nu-i nimic, căci peste ani şi ani, când ne vom uita înapoi, ne vom aminti doar lucrurile plăcute(desigur, asta dacă nu eşti un pesimist convins). Vom râde de notele mici pentru care altădată am plâns, ne vom aminti de conversaţiile interminabile pe teme abstracte, de majorate şi de prietenii ce i-am avut sau i-am pierdut.
-Da, pe atunci o vom vedea ca cea mai frumoasă etapă a vieţii noastre, dar de ce nu o putem vedea aşa, chiar şi acum?

Cât de mult contează bunurile materiale?

Standard

Veneam într-o zi spre şcoală, când prin faţa mea a trecut un Mercedes. Intrarea cu maşina în curtea şcolii este interzisă, dar omul în cauză are voie să intre şi asta nu pentru că o fi el şmecher, ci pentru că işi duce copilul la şcoală. Un copil cu handicap, un copil ce nu se poate deplasa singur, ci doar fiind târât cu ajutorul părinţilor, dar cu toate acestea, întreaga familie face marele efort de a-l trimite la şcoală.  Şi atunci mă întreb: Ce contează cu adevărat în viaţă?

De ce uităm zi de zi să ne bucurăm de lucrurile mărunte şi ne plafonăm gândindu-ne doar la cele ce ne displac. Uităm să fim mulţumiţi că suntem sănătoşi, dar ne plângem că nu avem smartphone. Uităm să ne apreciem pe noi înşine şi să îi lăudăm pe cei din jur pentru calităţile morale, iar în schimb îi ascultăm pe alţii cum se laudă cu lucrurile materiale pe care le deţin. Obiectele scumpe pe care, mulţi dintre noi, nu le merităm, nu ne definesc. Nu am muncit pentru ele, însă cu toate acestea avem pretenţia să le primim, de parcă ar fi un un drept de-al nostru. Probabil le vom aprecia la adevărata lor valoare în momentul în care ştim că sunt rodul muncii noastre, dar mai e cale lungă până acolo.

Învăţ la un liceu unde mulţi dintre elevi sunt copii proveniţi din familii înstărite şi îi văd uneori cât de mult se laudă cu ceea ce au.( Partea tristă este că mulţi nu văd dincolo de lucrurile materiale şi îi invidiază ori se simt inferiori lor. )În mare parte sunt copii lipsţi de caracter, care se bazează pe banii părinţilor pentru a îşi rezolva problemele, dar sunt departe de a şti ce înseamnă un om de valoare.

Personal nu sunt frustrată de ceea ce au, deoarece realizez cât de puţin au de fapt. Realizez că îşi trăiesc viaţa prin obiecte scumpe şi nu ştiu cum să savureze sentimentele. Că în mare parte nu au prieteni adevăraţi deoarece se poartă urât cu ei, dar la un moment dat, probabil vor avea norocul să îşi dea seama ce înseamnă cu adevărat să ai o viaţă bogată.

 Mă bucur că nu sunt un copil răsfăţat şi mai mult, mă bucur că nu le port pică celor care primesc de la părinţi tot ceea ce vor. Cu toate acestea trebuie să recunosc că am cruda tendinţă de a-i batjocori pe cei lipsiţi de calităţi morale, fie ei bogaţi, proşti sau şi bogaţi, şi proşti. Probabil pentru că aşa am fost şi eu crescută, prin „mişto”. Căci asta te loveşte cel mai tare şi te pune pe gânduri.

Nu am pus niciodată accent pe lucrurile materiale şi sper ca asta să nu se schimbe prea curând. Sunt prea ocupată să mă gândesc la evoluţia mea ca Om, să îi ajut pe cei din jur atunci când au nevoie, să îi admir pe cei demni şi să îi ignor pe cei ce-şi calcă peste principii pentru bani. Banii nu aduc fericirea, şi nici nu o cumpără gata făcută. Pentru mine banii nu înseamnă nimic. Îmi spusese la un moment dat cineva, că eu nu voi câştiga prea mulţi bani în viaţă, pentru că nu e ceea ce urmăresc, dar mă voi mărita bine. Asta nu ştii niciodată.

Un alt lucru foarte bine spus l-am auzit în weekend : Banii sunt doar o consecinţă a faptului că faci ceea ce îţi place. Mulţi pleacă de la premisa : Voi câştiga mulţi bani şi APOI voi fi fericit. Nu ai de unde şti când va fi acest APOI.Ce îţi aduce o satisfactie mai mare ? O viaţă de frustrat în care alergi ca nebunul după bani ca la sfârşit să ai câteva momente de fericire(şi nu ai nicio garanţie că vei putea savura acele momente) sau o viaţă de care să te bucuri în fiecare moment ? De ce să nu fi fericit acum ? De ce să trăieşti chinuindu-te să câştigi bani, ca doar după aceea să încerci să te bucuri de viaţă. Nu vei fi niciodată mulţumit cu cât ai şi mereu vei tânji la mai mult. Cum vei şti când e momentul să te opreşti din a-ţi trăi viaţa doar pentru bani şi să începi cu adevărat să te bucuri de ea ?

Uită-te puţin în jur şi spune-ţi cine e cu adevărat fericit. Cei ce fac lucruri ce nu le plac, doar pentru bani sau cei ce văd banii ca fiind o consecinţă a faptului că fac ceea ce le place? 

Tu ce ai face dacă ai muri mâine?

Standard

Iniţial mă gândeam să scriu acest articol la persoana a III-a, ca o poveste, pentru a nu mă expune prea tare şi pentru a nu fi vulnerabilă, dar voi da cărţile pe faţă. 

Cu toţii ne-am gândit, cel puţin o data, în tragicul adolescenţei noastre, ce am face dacă am muri mâine. Gânduri pe care mulţi dintre noi nu am avut curajul să le împărtăşim sau, în cel mai bun caz, am vorbit cu cel mai bun prieten despre asta. Acest subiect face parte din capitotul : Gânduri pe care le ai, crezând că eşti singurul şi pe care nu le spui cu voce tare. Tu nu te-ai gândit niciodată cum ar fi să mori ? Doar de dragul de a vedea cine vine la înmormântarea ta şi cine va plânge după tine ?

Mă plimbam pe afară şi mi-am imaginat următoarea scenă: Având în vedere că vara trecută facem tratament împotriva unor probleme (minore) la inimă, mă gândeam ce aş face dacă chiar s-ar întâmpla ceva cu inima mea. Eram deja pe patul de spital când îmi sună telefonul. Un prieten vrea să ieşim la un ceai în seara asta, iar eu îi spun că dacă vrea să ne vedem în aştept la etajul 5 al spitalului, în salonul 11. Pe când a ajuns el la spital, intră şi doctorul în salon, spunându-mi că voi avea nevoie de operaţie la inimă. Calmă, îi spun că mă voi gândi, dar până una alta, vreau să schimb două vorbe cu prietenul meu. Doctorul, îmbrăcat în vechiul său halat alb, ticsit de la atâta apretat şi cu barba netunsă de câteva zile bune, continuă cu o voce groasă : Bine, dar găndeşte-te repede, căci la cum stau lucurile, dacă nu faci operaţia în următoarele 3 zile, va fi prea târziu. În pofida celor auzite, senină şi cu un zâmbet dornic să îmi calmeze prietenul întrat în panică, îi spun doctorului că voi face operaţia, dar am ceva de facut înainte. Îmi rog prietenul să îmi aducă aparatul foto şi acumulatorul, apoi îi explic unde,în marea dezordine organizată din camera mea, il găseşte.

Când, într-un final, mă văd singură cu camera foto, dau drumul la filmare şi încep să vorbesc.

Salut băieţi! Dacă vă văd supăraţi ne certăm. Nu ce ca şi când am păţit ceva rău. S-a întâmplat. Dacă eu pot să privesc situaţia cu seninătate, puteţi şi voi. Până la urma urmei, mi-am trăit viaţa exact aşa cum am vrut eu. Am făcut o mulţime de prostii, dar am completat cu lucrurile bune. Nu regret nimic, nici măcar asta. Şi vreau ca la înmormântare să veniţi toţi îmbrăcaţi în roz, aşa.. de dragul meu şi pentru că se pare că mi-am atins scopul. Pentru că mă duc într-un loc mai bun, pentru că voi reîntâlni oameni dragi şi pentru că am trăit o experienţă minunată alături de voi  toţi. Pentru că am crescut împreună, am învăţat să trecem peste greutăţi împreună, am râs şi plâns alături de voi. Nu aş fi fost întru totul eu, dacă nu v-aş fi întâlnit pe fiecare în parte. Nu vreau să vă fac să plângeţi, ci doar să vă mulţumesc.( Probabil că dacă chiar aş fi pusă în situaţia asta, v-aş lua pe fiecare în parte şi v-aş spune ce am învăţat de la voi, de ce vă iubesc şi probabil un mic sfat). Mi-am imaginat şi cum vă rog să o ajutaţi pe fiinţa cu care eu nu mă înţeleg, să devină un om mai bun. Oricum, în final vă rog să vă bucuraţi de viaţă şi să vă uniţi forţele să schimbaţi ceea ce am vrut eu să schimb.

Pentru mine acesta este cel mai împortant lucru. Nu ştiu ce aţi face voi, dar eu, cu siguranţă, mi-aş lua timp să le transmit sincerele mele sentimente, tuturor oamenilor frumoşi peste care am dat în viaţa asta.

Ce rol are tot acest articol? Ei bine, poate ne face, câtuşi de puţin, să ne dăm seama că viaţa este prea scurtă pentru a te enerva din nimicuri şi pentru a o trăi supărat. Ne face să ne dăm seama că e important să le spunem celor din viaţa noastră cât de mult îi iubim şi pentru ce îi apreciem, căci poate nu vom mai avea ocazia. Viaţa e frumoasă şi am face bine să ne bucurăm de ea.

De ce ne minţim părinţii?

Standard

De ce ne minţim părinţii?

La început de drum, părinţii sunt cei cărora ne confesăm, cei  în care avem cea mai mare încredere dar, cu timpul, începem să le ascundem din ce în ce mai multe lucruri despre viaţa noastră personală. Suntem cu toţii conştienţi că ei ne vor doar binele. Însă, de multe ori, binele lor nu corespunde cu binele nostru. Puţini părinţi au puterea de caracter să îşi lase copiii să dea cu capul. Desigur, înainte de a-ţi lăsa puiul să zboare trebuie să îi explici cum să dea din aripi, iar mai apoi totul se rezumă la încrederea pe care i-o oferi. Personal, am primit foarte multă încredere din partea tatălui meu si totodată am avut parte şi de ore întregi de dicuţii la masa de prânz. Ca membru oficial în familia Timar, masa de prânz luată acasă reprezintă un MUST. Deşi învăţasem pe de rost teoria, de multe ori am făcut cum am vrut. Ştiam că nu e neapărat mai bine, dar am ales acel drum din motive precum satisfacţie de scurtă durată, anturaj, curiozitate etc.  Au fost dăţi în care am regretat sau chiar am plâns, dar de fiecare dată am fost gata să îmi asum responsabilitatea pentru faptele mele şi să accept conscinţele. Probabil pentru că tata m-a lăsat, cu mici,mici,mici excepţii, să mă descurc singură. Cu toate aceste au fost multe lucruri pe care i le-am ascuns şi multe dintre ele nu le-a aflat nici în ziua de astăzi. Cei care le spun părinţilor absolut tot ceea ce fac, ori sunt copii exagerat de cuminţi, ori au nişte părinţi mai mult decât toleranţi, părinţi deschişi la minte.

Să fim serioşi, câţi dintre voi le-aţi supus părinţilor când v-aţi aprins prima ţigară, când v-aţi început viaţa sexuală, cănd aţi văzut sau încercat primul drog. Să nu vorbim de bani furaţi de la părinţi sau beţii crunte. Acestea sunt lucrurile pe care le ascundem cel mai des de ei. Toate acestea, pentru că suntem tineri şi vrem să experimentăm. Adesea mă gândesc ce se va întâmpla cu acei tineri care, în timpul liceului nu au fost lăsaţi să experimenteze aceste lucrui, în momentul în care vor ajunge la facultate şi vor „scăpa din lesă”.

Cel mai enervant lucru din relaţiile copil-părinte este exercitarea nejustificată a autorităţii: -Dacă nu faci asta şi asta vei fi pedepsit, nu vei mai primi bani de cheltuială, te bat, nu mai vorbesc cu tine( tratamentul cu tăcere pentru mine este cel mai dureros) etc. -Dar de ce?!? – Nu contează! Pentru că aşa spun eu şi punct. Am întâlnit oameni care si-au educat părinţii. Tineri care le-au arătat părinţilor că nicio pedeapsă nu funcţionează şi că indiferent de ameninţări şi consecinţe, ei vor continua să facă exact ceea ce vor ei să facă. Săracii părinţi. Mi-a fost şi mei sugerată această metodă, însă nu am fost în stare să fac acest lucru pentru că îmi pasă prea mult de armonia din casă. Dar în momentul în care părinţii ne scot din sărite şi ne dictează ce să facem cu viaţa noastră, ce rămâne de făcut? Până unde se poate întinde şi toleranţa noastră şi cât timp putem să ne păstrăm calmul pentru a ne lua părinţii cu frumosul ca să obţinem ceea ce dorim? Este frustrant şi pentru noi, dragi părinţi, să aşteptăm să vă prindem într-o dispoziţie bună pentru a vă cere permisiunea să facem ceva. De multe ori este complicat să născocim minciuni pentru a vă da impresia că suntem copii cuminţi. Nu ne place să ne cerem scuze chiar dacă ştim că nu aveţi dreptate, pentru simplu fapt că vrem încă ceva de la voi. Se spune că într-o zi vom afla şi noi cum este, însă până una alta nu ne rămâne decât să vorbim frumos şi să vă facem pe plac, căci voi sunteţi cei ce ne-aţi dat viaţă, voi sunteţi cei ce ne hrăniţi şi în cele mai multe cazuri, când vine vorba de o prblemă vitală, la voi vom apela.

Cum am învăţat dintr-un „eşec”

Standard

Imagine

Ar fi ideal dacă am putea să învăţăm din greşelile altora, dar până una alta, să vedem dacă putem învăţa dintre-ale noastre.

După o palmă sănătoasă primită de la viaţă am învăţat că nu există întâmplări bune şi întâmplări mai puţin bune, ci doar evenimente cărora noi le dăm o anumită semnificaţie. Dar suntem prea mici pe acest pământ pentru a ne da seama dacă ceea ce ni se întâmplă ne va ajuta, sau nu, în viitor. Mi-am făcut şi eu planuri şi speranţe în privinţa multor evenimente din viaţa mea. Multe lucruri au mers conform planului, dar, au fost momente în care, indiferent cât de mult mi-am dorit un lucur, viaţa a ţinut neapărat să îmi arate că asta nu e pentru mine. Uneori a durut, dar omul din greşeli învaţă, aşa că, de acum înainte, nu voi ma pune etichete cu bun sau rău pe evenimentele din viaţa mea, ci voi merge pe încredere, căci cineva ştie mai bine care e scopul tuturor lucrurilor care mi se întâmplă.

Din aceeaşi întâmplare am învăţat că oamenii care “vor să mute munţi” ar face o treabă mult mai bună dacă s-ar alia şi în loc să isi irosească resursele pentru a se sabota reciproc, să le investească în găsirea unei căi de mijloc.

Eram în clasa a XI-a când am candidat pentru postul de preşedinte al consiliului elevilor. Mulţi m-au întrebat: Da, n-ai ce face acasă? Ei bine, la mine nu aşa stau lucrurile. Mai mereu am fost implicată în fel şi fel de activităţi şi trăiesc în continuare cu ideea că educaţia non-formală te învaţă lucruri esenţiale pentru viaţă, lucruri pe care la şcoală nu ţi le va preda nimeni.

Dintre elevii de liceu ce s-au prezentat la vot am primit sprijinul a aproape 70 %. Ceea ce implica şi postul dorit. Dar întâmplarea face ca adversara mea să fie o persoană căreia nu îi place să piardă şi vorba lu’ Caragiale: Scopul scuză mijloacele. Cu o zi înainte de alegeri primesc un telefon de la o elevă din gimnaziu. Contracandidata mea( o voi numi aici M.) ţinea discursuri la cei din gimnaziu, convingandu-i să o voteze. Până în acel an, gimnaziul nu votase niciodată, dar Domnul Director era prea ocupat să citească regulamentul, aşa că a acceptat propunerea venită de la M. şi i-a inclus şi pe cei mici. Era prea târziu să încep să îmi fac campanie şi în gimnaziu. Vine ziua alegerilor, iar M. îmi spune că se duce să vadă un tort pentru o prietenă. Peste jumătate de oră, primesc alt telefon: M. este în sala de votare din gimnaziu….

La numărarea voturilor pe liceu, eu eram pe locul I. Cănd au venit urnele cu voturile din gimnaziu, s-a întors roata. M. câştigase la câteva voturi diferenţă. În acel moment nu am ştiut ce m-a lovit. Am plâns, m-a supărat, dar nu voiam să las lucrurile aşa. L-am sunat pe cel ce scrisese regulamentul de desfăşurare a alegerilor şi mi-a fost confirmat că gimnaziul nu are drept de vot. În acel moment am luat regulamentul la puricat şi am subliniat ceea ce aveam nevoie pentru a face contestaţie. M-am dus la Domnul Diriginte din partea căruia, pentru prima dată, nu am primit absolut nici un sprijin, ba mai mult, m-a îndemnat să o las baltă că nu ştiu în ce mă bag, cu cine mă pun şi că oricum nu pot schimba nimic.  La auzul acestor cuvinte mi s-au aprins tălpile. Poţi să-mi spui ce vrei, dar când aud “oricum nu poţi schimba nimic”, ma ambiţionez mai tare. Nu voi fi niciodată printre cei pasivi şi mă voi lupta în continuare să îndrept ceea ce nu mi se pare corect. De data aceasta în schimb, m-am zbătut în zadar, căci nu mi-a fost acceptată contestaţia, iar M. şi-a păstrat funcţia de preşedinte şi a plecat să reprezinte şcoala la Parlamentul European. Nu spun că nu merita, căci, până atunci, s-a implicat suficient de mult în activităţile extraşcolare, dar în anul ce a urmat mi-a lăsat impresia că nu i-a mai păsat. Era sigură că acea funcţie îi aparţine şi că nu i-o poate lua nimeni.

Aceasta este povestea marii mele înfrângeri. Dar, care a fost rolul ei? După ce îmi trecuseră nervii, am stat puţin să analizez situaţia. Dacă era să câştig alegerile, urma să mă implic în consiliul elevilor şi să renunţ la cercetăşie. Mare greşeală. Să renunţ la oamenii pe care îi iubesc atât de mult şi să ies din organizaţia care mi-a dat şansa să fiu lider la 40 de tineri minunaţi, pentru a fi unul dintre mulţi alţi preşedinţi într-un consiliu a cărui situaţie nu era tocmai roz. Cea mai gravă consecinţă ar fi fost viitorul meu. Dacă aş fi câştigat alegerile m-aş fi dus la S.N.S.P.A, iar mai apoi aş fi intrat în politică. Ori ,dacă la nivel de alegeri pe şcoală există astfel de dispute şi necorectitudini, nu vreau să ştiu cum se mănâncă politicienii între ei.

După un an de la această întâmplare, am ajuns să lucrez cu M. la o activitate extraşcolară. Mai învăţasem câte ceva în acel timp şi mi-am dat seama că e timpul să ne unim forţele. Aveam acelaşi scop, iar pentru a putea lucra împreună ne-am luat fiecare domenii separate de activitate, astfel încât să nu ne băgam una în treburile celeilalte.

Am ajuns în ziua de astăzi să o apreciez pe M. pentru ceea ce face şi pentru implicarea de care dă dovadă. O apreciez şi o susţin pentru simplul fapt ca nici ea nu suportă să-i spui :”oricum nu poţi schimba nimic”. Până la urmă, ea nu are nici o vină, ci asta era o lecţie pe care eu trebuia să o învăţ.

Sunt conştientă că există multe organizaţii, sau chiar si locuri de muncă, unde cei ce ar trebui să îşi unească forţele se sabotează reciproc, iar dacă faci parte dintre aceştia, data vitoare când te lupţi cu cineva, ia-ţi două minute şi vezi dacă nu găseşti o cale de mijloc. Dacă ai ajuns să citeşti până aici, înseamnă că ai suficient timp liber încât să te gândeşti la momentele în care viaţa ţi-a arătat drumul, luându-ţi ceva ce îţi doreai, iar tu ai interpretat acest fapt ca fiind o mare dezamăgire, când, în schimb, totul a fost spre binele tău.