O lume a oamenilor inteligenţi

Standard

Cum ar arăta această lume dacă ar exista numai oameni inteligenţi? Şi mai mult, cât de greu ar fi să trăieşti într-o astfel de lume?

Se spune că proştii sunt mai fericiţi. Nu mă îndoiesc de asta. Problemele lor se rezumă la viaţa de zi cu zi şi nicidecum la evoluţie. Dar, implică asta nefericirea celor inteligenţi?

Mi-am luat două minute pentru a mă gândi la o astfel de lume. În primă fază mi-am imaginat un oraş extrem de bine organizat, din toate punctele de vedere, cu o tehnologie avansată( maşiniile zburătoare si roboţii mi-au trecut prima data prin cap), iar mai apoi a apărut următoarea întrebare: Ce înseamnă cu adevărat să fii un om inteligent?

Trăiesc cu impresia că, dacă ai ajuns la un anumit nivel pe plan profesional, esti suficient de raţional încât să renunţi la violenţă. Pentru că, să fim serioşi, violenţa e arma prostului. Nu îţi poţi controla emoţiile sau nu găseşti nici o cale de rezolvare a problemelor, recurgi la violenţă. În speranţa că ce? Lucrurile se vor schimba şi oamenii te vor trata altfel?  Asta denotă incapacitatea ta de a aborda lucrurile şi de a-i convinge pe cei din jur. Eram în autobuz şi soferul înjura şi ameninţa pe cineva la telefon, fiind foarte nervos. Şi-atunci mi-am zis: – No vezi, de aia eşti tu şofer de autobuz! Dar încă mă gândesc dacă toţi oamenii inteligenţi au capacitatea de a-şi controla emoţiile sau cel puţin dacă realizează această necesitate.

Folosesc „inteligent” pentru că este o mare diferenţă între un om inteligent şi unul deştept. Cei deştepţi se recunosc după talentul într-un anumit domeniu, iar cei inteligenţi sunt cei ce au o capacitate mare de adaptare la diverse situaţii. Există oameni care au o memorie excelentă, dar care nu sunt capabili să vorbească în public, există oameni care excelează în matematică, dar care încă citesc pe silabe. Când le faci un test de inteligenţă acestor oameni, care este rezultatul? Şi care parte a creierului este analizată de testele IQ? Cea dreaptă(creativă) sau cea stângă(raţională)?

“Everybody is a genius. But if you judge a fish by its ability to climb a tree, it will live its whole life believing that it is stupid.” ―Albert Einstein

Anunțuri

Sentimentul vieţii

Standard

Am fost acum ceva vreme la un suc cu băieţii şi aceştia au dat drumul la un filmuleţ în care, un idiot, că nu îl pot numi altfel, îşi bătea copilul fără pic de milă. Stăteam căţiva oameni la o masă şi ne îngrozeam de ceea ce poate exista pe lume. Şi atunci mi-am zis: „De ce să ne irosim timpul uitându-ne la astfel de tâmpenii, când putem face ceva mult mai util cu el. ” Internetul este plin de informaţii, la care noi avem acces liber. Într-adevăr, când omul se întoarce seara acasă, după o zi grea, tot ceea ce face este să aprindă televizorul şi să urmarească emisiuni de prost gust, ştiri despre câţi oameni au murit şi de câte ori a fost înjunghiată victima, umor de proastă calitate şi reclame. Toate astea nu fac decât să ne îndobitocească şi să ne manipuleze, pentru simplul fapt că nu facem efortul să ne punem, câtuşi de puţin, mintea la contribuţie şi să filtrăm informaţiile care ajung la noi. Nu spun să ne uităm la documentare, căci poate nu avem această disponibilitate, dar spun că trebuie să ne respectăm şi să alegem cu atenţie lucrurile cu care ne pierdem vremea. La emisiunile pline de ţigănii, manele, si piţipoance să se uite cei care sparg seminţe pe marginea drumului. Eu prefer să mă uit la ceva de calitate, ceva din care să am ce învăţa sau cel puţin o emisiune care să imi dea un sentiment pozitiv. Un filmuleţ care să trezească optimistul din mine, un filmuleţ care să mă facă măndră de ţara mea, nu unul care o batjocoreşte şi nu mă lasă să sper la ceva mai bun. Pentru mine este foarte important mesajul transmis. Nu vreau să văd violenţă şi cruzime. Eu nu cred că viaţă este nedreaptă şi grea. Unii m-ar putea considera o ignorantă, dar atâta timp căt nu voi da atenţie mizerilor în care mulţi înoată, voi trăi fericită în lumea mea cea roz. Căci până la urmă, mă aflu aici pentru a face ce-mi place, nu pentru a mă plânge de ceea ce-mi displace. Dacă mă trezesc dimineaţa şi la ştiri aud doar nenorociri, pot fi sigură că voi pleca de acasă cu un sentiment negativ şi toată ziua mea va fi un dezastru. În schimb, dacă sunt înconjurată de oameni optimişti şi de gânduri pozitive, voi avea o zi minunată, în care voi zâmbi şi în care totul va merge perfect. Tu ce fel de viaţă alegi să trăieşti?

Vă las în compania unor filmuleţe, care, după părerea mea,  merită cel puţin de două ori mai mult credit decât ştirile de la ora 5 sau noră pentru fiul meu.

Campionatul judeţean de basket feminin- victorie

Standard

Singurul motiv pentru care îmi iubesc picioarele, aşa butucănoase cum sunt, este acela că nu mă lasă niciodată la greu. După o săptămână de stat în pat şi de nemâncat, azi la meciul de basket am reuşit să-mi adun puterile şi să fac din fata bleagă şi bolnavă, golgeterul campionatului judeţean de basket feminin.

Un lucru e sigur. Oriunde m-ar duce viaţa, eu voi purta mereu în suflet această pasiune pentru basket. În liceu, fratele meu era omu ăla mic şi negru care se băga pe sub picioarele celor înalţi. Acum, eu sunt titanicul în faţa căruia nu vrei să stai. S-a pus o fată, săraca de ea, în faţa mea când veneam pe contraatac şi inevitabil am dat cu ea pe jos. I-am întins mâna, mi-am cerut scuze şi mai apoi i-am spus zâmbind:” În faţa trenului să nu stai niciodată.”

A venit şi tata la meciul de basket. Simpla sa prezenţă acolo era un motiv pentru mine să dau tot ce-i mai bun. Ce a constatat tata după meci? Că a crescut doi băieţi.

Într-adevăr, nu sunt foarte feminină pe teren. Eu am doar două viteze: ori joc cu trup şi suflet , ori stau pe bancă. Şi rar se-ntâmplă să stau pe bancă. Îmi amintesc un amical de anul trecut în care primisem cartonaş roşu. Îl meritam. Dar antrenorul s-a dus la masa arbitrului şi i-a spus: ” Ori îi ştergi cartonaşul, ori îi schimb tricoul. Oricum faci, numărul 5 intră în teren.”

Azi am jucat mai paşnic, dar inevitabilul s-a produs- m-am lovit-. Sărisem să dau la coş, când alt butuc-de-om se-mpinge în mine şi mă izbeşte de perete. Not funny!  Mi-a tăiat gazu’. Tata se uită la mine şi îşî zice calm:” S-a ridicat de atâtea ori, se ridică şi acum.” Dar nu mă ridicam, ci plângeam şi tot ce voiam era să pot respira. Mi-am desfăcut sutienul şi m-am întins pe spate. Se aude un: ” Opreşte cronometrul! „, moment în care tata şi-a dat seama că nu-i un fleac, ci chiar mă lovisem. Am stat întinsă o perioadă, până mi-a revenit suflul, apoi m-am ridicat şi m-am dus pe banca de rezerve. Se aude din nou vocea groasă a arbitrului( fostul meu profesor de sport):” Numărul 5, coş valabil. Se acordă o liberă pentru fault.”  Stăteam pe bancă şi zâmbeam printre lacrimi. O altă fată din echipa s-a dus să dea aruncarea liberă. Coş marcat. N-aş fi crezut, dar a fost un fel de pay back pentru lovitura încasată. După alte 5 minute mă ridic şi cer schimbare. Doar nu voi sta tot restul meciului pe bancă pentru atât. Prea multă mişcare nu mai fac, dar fetele îmi pasează mingea pe contraatac, şi reuşim să le dăm o diferenţă de 5 puncte până la sfârşitul meciului.

Cam aşa arată genunchii mei, dar spre deosebire de alte fete masculine, în seara asta eu mă urc pe tocuri şi voi fi domnisoară. Căci dincolo de toate, echilibrul e mai important decât performanţaImagine

Mama

Standard

Da, acesta este un subiect despre care mi-a fost mereu greu să vorbesc. Aşa cum un suflet rănit are nevoie să se descarce pentru a putea trece peste, probabil aşa am şi eu nevoie să mă descarc înainte să fiu întru totul împăcată cu ceea ce s-a întâmplat. Puţină lume a deschis subiectul moartea mamei mele. Cei apropiaţi se feresc mereu să vorbească despre asta sau mă compătimesc, ceea ce nu am nevoie, iar în familie acesta a fost mereu un subiect sensibil. Au mai existat rude care au deschis subiectul, dar au dat-o în bară. Am ajuns la concluzia că trebuie să îmi lămuresc aceste lucruri şi cum nu pot purta o conversaţie mai lungă de 10 minute pe acest subiect fără să-mi vină să plâng, m-am gandit să scriu despre asta. 

De curat, mi-a spus un prieten că el nu a văzut-o niciodată pe maică-mea. În acel moment, cei care ştiau faptu că mama murise cu câţiva ani în urmă, au lăsat capul în jos, ca şi când prietenul în cauză a făcut o mare boacănă. Am încercat să le explic pritenilor că nu mă simt prost când vine vorba despre mama şi să nu se mai simtă stânjeniţi…dar nimeni nu mă ascută. Ce-i până la urmă cu moartea aceasta? Până şi cei mai credinciosi dintre credinciosi, care îşi petrec întreaga viaţă pentru mântuire, plâng la înmormântări ca şi când s-ar fi întâmplat o nenorocire. 

Dar de ce? De ce moartea cuiva drag trebuie să fie atât de greu de suportat de cei ce rămân în viaţă? Ar trebui să putem să ne deconectăm de la sentimente şi să ne dăm seama că acel om se duce într-un loc mai bun. Puteţi să îi spuneţi cum vreţi voi: viaţă veşnică, împărăţia cerurilor, reîncarnare etc. Un lucru e cert, acel om nu se mai află cu trupul lângă noi, în schimb sufletul lui cu siguranţă se va duce într-un loc mai bun. Pământul este prea mic pentru a fi unica variantă, iar viaţa este prea scurtă pentru a avea doar una. Oricum ar fi, oricum s-ar numi, după moarte tot există ceva, şi am o presimţire că e ceva bun. De ce nu suntem suficient de puternici încât să ne folosim raţiunea când vine vorba de problemele noastre?

Eu sunt conştientă că nu aş fi fost fata care sunt acum, dacă aş fi avut o mamă. Dar sunt conştientă şi că nu aş fi fost nici băiatul care sunt acum, dacă aş fi avut o mama. Există multe modalităţi de a privi problema. Din punctul de vedere al familiei, am trăit într-o familie, nu ciudată, ci diferită. Am avut în casă doi bărbaţi încăpăţânaţi, dar care mi-au purtat mereu de grijă, care m-au învăţat să nu mă bazez niciodată pe frumuseţe şi mai mult, m-au învăţat una, alta despre lumea bărbaţilor. Sunt lucruri din capitotul femei pe care nu mi le-a spus nimeni..dar am dat cu capul de ele, şi m-am descurcat singură.

Aş putea foarte bine să mă învinovăţesc, dar nu o fac. Aşa a fost să fie, şi acesta a fost rolul ei în viaţă: să mă aducă pe lume, şi să mă lase să cresc exact aşa cum am crescut. Nu am de unde şti cum ar fi lucrurile dacă mama ar mai fi aici, dar sunt sigură că ar fi fost foarte diferite. Sincer, nu ştiu cum altcumva ar putea fi o familie, decât aşa cum e cea pe care o am eu. Şi nu îi duc lipsa mamei, pentru că nu ştiu cum e să ai una. Dar există momente în viaţă în care dau peste mame super protective, care îşi păzesc copiii până şi de cele mai mărunte probleme ale vieţii, şi atunci nu fac altceva decât să mă bucur că am fost lăsată să dau cu capul, să mă maturizez înainte de vreme, dar să doară mai puţin, şi să-mi promit că nu voi fi una dintre acele mame care nu îşi lasă copiii să respire singuri.

Gelozia relaţiilor

Standard

Văd din ce în ce mai des, cupluri departe de a fi echilibrate. Femei isterice, bărbaţi nepăsători, femei geloase, bărbaţi care raspund geloziei cu gelozie, şi mă tot întreb: Sunt oamenii aceştia cu adevărat fericiţi?

Am învăţat că nu poţi să schimbi un om dacă acesta nu doreşte să se schimbe, lucru pe care mulţi dintre noi nu-l ştiu. După ce trece perioada roz a unei relaţii, tot ce rămâne de făcut este să îţi cunoşti partenerul din ce în ce mai bine. Aici intervine marea greşeală. Ajungem să îi cunoaştem partenerului toate defectele, iar cele care, la început pareau inofensive, ajung să ne scoată din sărite. Credem că dacă le scoatem ochii, aceştia se vor schimba. Fals. Nimeni nu se schimbă peste noapte. Şi astfel certurile continuă, dar zadarnic. Aşa că, fetelor nu vă mai enervaţi. Iubiţi-vă partenerul pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce ar putea fi dacă v-ar asculta.

Am avut şi eu relaţii în care mă enervam din orice, în care ne controlam mesajele, în care ne despărţeam şi ne împăcam de trei ori pe zi..dar duce asta la ceva bun? Eu am ajuns la concluzia că nu. Nu aceasta este reţeta iubirii.

Nu poţi să ţii o persoană lângă tine cu forţa. Controlându-i mesajele partenerului şi cerându-i raportul din cinci în cinci minute, nu faci decât să îi demonstrezi că nu ai încredere în el. Ce înseamnă lipsa asta de încredere? Fie că nu te crezi suficient de bună încât să iţi ţii partenerul aproape, fie că nu ai încredere în tine însăţi, că îi poti fi fidelă. Poate la o anumită vârstă nu ştim cum să controlăm acest sentiment numit iubire (nu spun că există o vârstă la care vom şti) , iar tot ceea ce ne vine la îndemână este gelozia. În loc să ne bucurăm de momentele în care îl avem aproape pe cel de lângă noi, suntem prea ocupaţi să ne stresăm pentru momentul în care l-am putea pierde. Logica asta mă depăşeşte.

Mulţi ar spune că acesta este modul unora de a arăta că le pasă. Dar de ce le pasă? De fericirea partenerului şi a relaţiei, sau de durata acesteia? Cu ce ajută să numeri zilele unei relaţii, dacă aceste zile nu au fost unele fericite. Am citit într-o carte părerea unui bărbat despre iubire. Sună cam asa: „Pentru ce? Ca la sfarşit, când tragem linie, să numărăm zilele în care am fost fericiţi şi zilele în care ne-am certat, ca mai apoi să facem bilanţul relaţiei noastre şi să vedem dacă ne-am iubit cu adevărat.”

Care e bilanţul relaţiei tale?

Ozana şi băieţii

Standard

De când am fost mică am fost o fire băieţoasă. Fetele de vârsta mea se jucau cu păpuşile, în timp ce eu trăgeam băieţii de urechi pe stradă. Cand am mai crescut puţin, îmi petreceam timpul cu prietenii fratelui meu. Stăteam 15 oameni la „banca” din parcare, spărgeam seminţe şi povesteam(mai bine zis povesteau). Nu îmi amintesc niciun subiect discutat pe atunci, dar sunt sigură că „viaţa de cartier” m-a schimbat puţin.Ca urmare, acum ca am crescut, trebuie să mă revanşez pentru că i-am maltratat în copilărie..astfel majoritatea prietenilor mei sunt băieţi.

Nu am nimic personal cu fetele, dar sinceră să fiu, prefer să vorbesc despre femei decat cu femei. Nu mă pasionează discuţiile despre modă, trend-uri şi nici bârfele, a fost mereu vorba de „Ozana şi băieţii”. Printre glumele şi poveştile lor de beţie, mai vorbim şi despre gagici. Cum ele nu stiu niciodată ce vor, când defapt dacă spun -nu, asta înseamnă „mai incearcă”, despre tot ce fac femeile să-i impresioneze pe bărbaţi, şi ceea ce nu înţeleg bărbaţii despre lumea femeilor. 

Sincer, nu sunt misogină, dar adesea simt nevoia să fiu de partea bărbaţilor. Asta pentru că femeile pot să fie mari scorpii, şi adesea nici măcar nu işi dau seama. Fac mofturi doar pentru a învârti bărbaţii pe degete, iar ei se lasă învârtiţi doar pentru a ajunge unde işi doresc. In felul acesta, ne învârtim într-un cerc vicios şi dacă nu învăţăm să renunţăm la orgoliu, nu vom caştiga niciodata.

Prin Sibiul meu baroc

Standard

Tocmai m-am intors dintr-o frumoasa calatorie prin Sibiu. Un weekend pe cinste in care am cunoscut oameni nemaipomeniti. Oameni care se pot numi bloggari, pe care spre rusinea mea, nu-i citeam pana acum, dar de cand m-am intors acasa am reusit sa le rasfoiesc la fiecare blogul si sa observ ce viata minunata au, si ce frumos scriu despre asta. Calatorii peste calatorii, articole fel si fel, si nu il ultimul rand, o noua modalitate de a privi viata. Va las in compania lor, si sper sa va captiveze si pe voi, frumoasa viata de bloggar.